Despre cum se vindecă sufletul și cum trece durerea

În viață toate se duc odată și odată. Dorul, singurătatea, oamenii, tristețea, așteptările. Dar se duc abia după ce le dai tu voie să o facă.

Dacă te încăpățânezi să le păstrezi în suflet, nu vei scăpa niciodată de ele, chiar dacă îți fac rău și știi asta. Important e să găsești puterea să renunți la ele.

Și va durea și asta. Dar cred că e ok să ne doară, cumva. Într-un mod ironic. Într-o glumă proastă pe care o face viața… Să te doară să renunți la ceva care îți face oricum rău…

E imposibil să trăiești cu sufletul învelit într-o platoșă toată viața. Nu ai cum. Dacă ești viu, te va durea. Cândva tot te va durea inima. Și o să îți treacă pentru că o să înveți să te vindeci. Pentru că o să înveți să lași lucrurile și oameni să îți treacă atunci când e cazul.

Apoi vei iubi din nou. Te vei atașa din nou. Îți vei face alte speranțe. Alte planuri. Vei avea alte așteptări. Și te va durea din nou. Inevitabil. Pentru că așa e viața. O să tot lipești și o să tot dezlipești plasturi de pe suflet de-a lungul timpului.

Uneori vei rămâne cu cicatrici. Alteori te vei vindeca în totalitate. Dar o să se ducă toate dacă le vei lăsa să se ducă. Și vei fi fericită dacă vei renunța la toți oamenii și la toate lucrurile care te fac nerefericită.

Astfel de lucruri cer timp. Dar într-o zi vei ști că ești bine. Pur și simplu. Îți vei da seama că tu ești puternică și poți ierta, poți merge mai departe.

Îți vei da seama că niciun obstacol nu e de netrecut dacă ai motivația necesară și că nimeni nu e de neînlocuit dacă te-a obligat să ajungi în punctul de a-l înlocui.

Sufletul se vindecă. Și cu timp, dar mai ales cu noi înșine pentru că trebuie să îi dăm voie să o facă. Pentru că trebuie să încetăm să ne mai facem rău uneori. Amânând. Ezitând. Bătând pasul pe loc. Sau privind mereu către trecut.

Dă-ți voie să uiți și vei uita. Dă-ți voie să mergi mai departe și o vei face. Dă-ți voie să fii fericită și vei fi.