12 motive care ne duc la patima deznădejdii

Să nu mire pe nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta și cele mai multe crime sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrășmașul să aibă atâta câștig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile și lepădările de credință.

Iar dacă unii deznădăjduiți nu se omoară singuri trupește, adică nu se sinucid, aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufletește sunt morți înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul își întoarce fața de către ajutorul lui Dumnezeu și se dă în stăpânirea celui rău. „Cel care deznădăjduiește își ucide singur sufletul său!” — zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăință.

Toate păcatele aduc dușmănie între om și Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte și anume: mândria, iubirea de arginți, zavistia, curvia, lăcomia pântecului, mânia și trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie — a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele — și ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veșnică. Din acestea șapte odrăslesc toate celelalte păcate. Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinței prin care se poate vindeca sufletește, oricât de păcătos ar fi el.

Vrășmașul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare și aceasta este patima deznădăjduirii. Deși păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, toate se iartă prin pocăință curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpânește pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăși părăsirea pocăinței și întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.

Pentru aceasta Soborul al șaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci, putem spune că numai acolo unde se cuibărește deznădăjduirea, nu mai este vindecare și nici iertare. Să ne înfricoșăm de răutatea aceasta și să fugim de ea ca de veninul șarpelui, căci ea este lepădarea Darului Sfânt și defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.

Mulți dintre credincioșii creștini, care se adapă cu mustul deșertăciunii lumești, își dau seama de primejdia sufletească în care se află și doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a șters din „Condica lui Dumnezeu” și orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci și pentru aceasta Dumnezeu nu-i mai primește. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii și sunt asemenea unor răniți, care nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează și putrezesc.

Slăbănogirea aceasta sufletească, cu îndoială și deznădejde, vine și la mulți credincioși, care au hrană pentru suflet precum și liman prielnic de mântuire, dar nu știu să le prețuiască. Și anume, sunt unii care au cunoscut deșertăciunea vieții, s-au trezit din somnul păcatului și au luat drumul pocăinței. Dar pricepând ei cât de mult sunt datori Iui Dumnezeu pentru păcatele lor și văzând că nu pot împlini canonul pocăinței așa cum se cuvine, încep să se împuțineze la suflet și pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă și unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumești, au destule cunoștințe duhovnicești, însă au o oarecare împuținare de suflet și îndoială pentru mântuirea lor.

Urmărind mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuținarea de suflet și deznădejdea se ivesc din următoarele motive.:

1. Înainte de toate și la cei mai mulți este lipsa de povățuit0fl duhovnicești, apoi,

2. Necunoștința Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greșite și înșelăciunea minții.

3. Vătămarea dreptei credințe când facem prietenie cu ereticii și cu necredincioșii,

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovnicești și nesimțirea) fără căință,

5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri și pricinuiri),

6. Împărtășirea cu nevrednicie (când știm că nu suntem pregătiți și ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),

7. Când suntem stăpâniți de mândrie și nu ne plecăm spre vindecare,

8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot și nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,

9. Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furt sau prin clevetire și nu căutăm a repara greșeala, împărtășindu-ne neîmpăcați),

10. Când ne lăsăm robiți de întristare peste măsură, căci această întristare este însăși deznădejde,

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credință, ori numele Iui Dumnezeu ori persoanele sfințite,

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alții) și ne jurăm fără socoteală și nu căutăm vindecare.

Sfăntul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească